Spiritualitatea Masonica
Pe parcursul calatoriei in strainatate, acum cativa ani, inaintea unor cladiri construite intr-un stil cam sobru si rigid, am fost socat de remarca unuia dintre vizitatori: cum aceasta arhitectura se demodeaza foarte rapid!
Afirmatia este discutabila. Exista o arhitectura moderna pe care o putem percepe mai putin tributara capriciilor vremii. Totusi, trebuie sa recunoastem ca aceste comparatii cu templele grecesti sau catedralele crestine sunt zdrobitoare. In tot cazul, aceste monumente in sine au fost intr-o zi moderne la randul lor. Ce virtute ciudata le-a ferit de uzura comuna? Calitatea materialelor? Armonia proportiilor? Perfecta insertiune in cadru? Un pic din toate acestea, fara indoiala, dar si alti factori. Un -ceva anume- ce este greu de definit, in sensul cel mai putin rau – este evocarea unei asemenea intalniri. Intalnire intre ceea ce omul presimte ca are in el mai esential si uneori imposibil de sesizat si in acelasi timp intalnire intre ceea ce, cu aceeasi miscare, il fondeaza si-l depasesc.
Ceea ce este adevarat in ceea ce priveste arhitectura nu tine nicidecum de gandire, de idei si de institutii ce au ca scop protejarea acestor cladiri. Pentru aceasta arhitectura timpul a fost de asemenea hain. Partidele politice, miscarile filosofice, scolile artistice, sistemele economice, constitutia si legile, si uneori chiar teoriile stiintifice s-au reunit in ceea ce Brassens numea: fosa comuna a timpului? In mijlocul carnagiului, institutiile ce au trecut un secol pot fi numerate pe degetele a doua maini; dupa, chiar si o mana este suficienta. Si printre supravietuitoare se afla si franc-masoneria care, chiar si sub forma ei pur speculativa, celebreaza curand a 300-a aniversare.
Astfel, in continuare, de ce sa nu consideram ca, indiferent de cauzele ce au produs aceleasi efecte, aceasta longevitate este in mod egal fructul unei intalniri. Intalnire ce se incadreaza in termenii precedenti, intre ceea ce a creat omul si ceea ce il depaseste. De aici problema se dedubleaza: ce fondeaza omul? Ce-l depaseste?
Prima intrebare cere un raspuns simplu: ceea ce fundamenteaza omul este ratiunea. Nu doar prin inteligenta pe care o imparte cu celelalte fiinte, ci prin insasi ratiune, capacitatea de a percepe si concepe lumea ca un ansamblu coerent, prin emiterea si aplicarea legilor. Acest lucru s- a intamplat in ziua in care un patruped intre multe altele, a avut ciudata idée sa se faca biped, in asa masura incat noua pozitie a cutiei craniene i-a permis sa achizitioneze un al doilea cerebel, trecandu-l de la linistea instinctuala, la nelinistea destinului.
Si aceste ultime cuvinte aduc un inceput de raspuns la cealalta intrebare. Ce depaseste de fapt omul, daca nu aceasta lupta corp la corp cu destinul , aceasta lupta pierduta dinainte, in cadrul careia se discerne grandoarea unui Prometeu si demnitatea unui Sisif. Scanteia care salasluieste nesfarsit in spiritul umanť dupa cum spune superba expresie a Sfantului John Perse. Si pentru a atinge esentialul profitand de beneficial inventiei, acest -ceva- insesisabil poate fi numit spiritualitate. Aceasta pentru a aduce marturie ca anumiti oameni au construit catedrale; ca altii, cu pretul efectelor fara de precedent au dus in desert sau pe cele mai inalte varfuri materialele ce nu s-a crezut ca vor forma piramide; ca altii stau marturie pentru ritualuri ce ar fi fost tinute cu aceste ocazii.
Ritualul! Acolo se situeaza principiul de baza al demersului Masonic, principiu care ghideaza cu atat mai mult cu cat in acest caz se aseamana cu valorile esentiale care ajung sa fie identificate. Ritualurile noastre sunt intotdeauna impregnate de o profunda spiritualitate. Dar de o spiritualitate palpabila,vorbind in sensul curent al acestui termen; de o spiritualitate care isi extinde radacinile in lume, in miezul existentei, in centrul omului, ceea ce inseamna in centrul ratiunii. Ratiunea si spiritualitatea sunt pentru noi de nedespartit. Si pentru ca tema acestei introduceri a fost intalnirea, ni se pare natural sa extindem aceasta idée pornind in cautarea punctului de intalnire a acestei ratiuni cu spiritualitatea.
Demersul Masonic este fondat pe ratiune, si este suficient pentru a deveni constient de dubla mostenire. Constiinta constructorului de catedrale mai intai, deoarece nu se poate construi fara a avea un plan rational; apoi, constiinta franc-masoneriei speculative ale carei legaturi cu filosofia luminii sunt cunoscute. Este vorba mai ales de lupta comuna impotriva ignorantei, fanatismului si superstitiilor: sunt lupte ce nu pot fi purtate decat sub stindardul ratiunii.
Dar trebuie mers mai departe deoarece ratiunea apare ca un cuvant rostit in van intr-o lume ce n-ar avea sens. De aceea , masoneria – care toata lumea stie ca nu impune nici o dogma, nici o ideologie nu este fondata dupa un -postulat- acela al sensului, al semnificatiei lumii si vietii.
Atrag de asemenea atentia asupra faptului ca acest cuvant -postulat- nu este folosit aici cu titlul de metafora ci in sensul primului sens, si chiar al sensului geometric. Postulatul este definit de fapt ca un principiu fundamental care, in acest timp , nu poate fi verificat doar prin consecintele pe care le atrage dupa sine, sau prin ceea ce implica prin el insusi ca termen, si ca n-ar fi putut fi produs daca nu ar fi existat. Cel mai bun exemplu este Postulatul lui Euclid: in acelasi plan putem trage o paralela la o linie. Ar parea evident ca ne este suficient un creion si o foaie de hartie pentru ca acest lucru sa fie dovedit; dar nici o proba nu ar putea fi destul de elocventa. Totusi, o parte a geometriei, numita din aceasta cauza euclidiana, este fondata pe acest postulat.
Intrebarea sensului este relevata printr-un proces identic. Nimeni n-a dovedit vreodata ca viata are un sens si ne temem ca nimeni nu va ajunge vreodata sa dovedeasca acest lucru. Dar, in caz contrar, toate demersurile ar deveni inutile si ar fi de inteles demersul Masonic.
Daca admitem acest postulat al sensului, se impun doua consecinte(ramanand inca in domeniul geometriei): consecinta ordinii si aceea a cauzalitatii.
Franc-masoneria se adauga categoriei foarte vechi ce implica ordinele initiatice. Aceste cuvinte sunt incarcate de semnificatii. Filosoful Karl Jasper, care nu pare sa fi fost mason, a lansat un concept care ni se aplica direct: “Daca nu vrem ca viata noastra sa fie dispersata, trebuie ca ea insasi sa se alinieze unui sens de ordine”.
Aceasta ordine este in prim plan cosmica. Inainte de a desemna lumea, cuvantul grec cosmos se aplica armoniei, frumusetii, de unde deriva de altfel si neologismul cosmetica. Si este interesant sa constatam cum cuvantul latin mundus era initial numele casetei micute in care tinara casatorita inchidea cele mai de pręt cadouri ce le primea la nunta. Aceasta evolutie a conceptului de frumusete ce are loc in paralel cu acela al lumii, nu poate fi rezultatul unei coincidente.
Ideea e ca filosofii greci, in mod deosebit Platon, au emis ideea ca omul trebuie sa isi plieze/adapteze comportamentul dupa modelul prezentat de univers; trecerea de la haosul primitiv la ordine si armonie. Savantii moderni au prelungit de altfel aceasta observatie ce-l conduce de exemplu pe Einstein sa evoce “ordinea sublima care este un haos aparent”. Si inaintea lui, franc-masoneria Ritului Scotian Antic si Acceptat a adoptat deviza: “ORDO AB CHAO” . Astfel se explica prezenta atator simboluri cosmice in templele noastre.
Acolo se afla un raspuns ce rezulta din tendinta societatilor noastre occidentale de a respinge orice forma de autoritate si disciplina. Pentru cel care reuseste sa isi armonizeze comportamentul cu ceea ce el decide ca este ordinea naturala a lumii (si se pune in ordine) regula nu mai este nicidecum o emanare a unei puteri exterioare care il constringe, ci punctual culminant al unui demers interior a unei exigente personale. Este exact ceea ce anunta deja Sfantul Augustin in “iubeste si fa ceea ce doresti”, replica ce a fost preluata si de Rabelais pentru abatia din Theleme. Cuvantul cel mai important este aici siť: mai mult decat o conjunctie corelativa obisnuita, acest cuvant rezuma procesul ce consista in confundarea cu armonia si
dragostea care duc la adevarata libertate – aceea a unei vointe intelepte, literalmente numita “atotstiutoare”.
Din acel moment o a doua consecinta se impune: aceea a cauzalitatii. Pentru ca ordinea sa domneasca in Univers, pentru ca acesta sa aiba un sens, consecinta nu trebuie sa fie rezultatul hazardului. Ar fi incoerent sa mizezi toate evenimentele pe o singura cauza, cu singura exceptie: in cazul in care ar exista una la originea tuturor celorlalte.
Dar pentru ca spiritele sa se puna mai repede de acord cu notiunea de ordine, conditia cauzalitatii trebuie sa apara foarte repede, atat in masonerie cat si in celelalte cazuri, divergentele fiind uneori transformate in polemici sau chiar in conflicte.
Pentru a incerca sa le opreasca, anumite puteri masonice s-au reunit in 1875, la Manastirea din Lausanne, si au adoptat o formula ce se dorea suficient de generala pentru a infierbanta constiintele: “Franc- masoneria proclama existenta unui principiu creator cunoscut drept Marele Arhitect al Universului”.
Contrar altor supuneri, Marea Loja a Frantei a ramas fidela conceptului care este mentionat in textile fundamentale si aprofundate ale Ritului Scotian Antic si Acceptat. Astfel aceasta se situeaza intr-o perspectiva deista si nu theista.
Anumiti franc-masoni se tem de acesti termeni in care percep urme de dogmatism. Frica nefondata, si in tot cazul pentru deism! De fapt este suficient sa consulti un dictionar de etimologie pentru a constata ca numele de dumnezeu deriva dintr-o radacina indo-europeana ce desemneaza ceva stralucitor echivalentul ideii de lumina. Cuvantul nu a luat o conotatie dogmatica decat cu suportul religiilor institutionalizate. Inca o data trebuie conservata spiritual si distinctia intre cei doi termeni precisi deoarece: theismul – prin afirmatia Dumnezeului personal, presupune cunoasterea anumitor atribute ale acestuia, cum ar fi bunatatea, mila , etc. Dupa cum arata Andre Contele Sponville, theismul face parte din esenta Dumnezeului insusi, deoarece deismul nu afirma decat o singura existenta. De asemenea, primul se situeaza in domeniu unei revelatii (cum sa cunosti altfel aceste atribute?) in timp ce al doilea este fundamentat pe ratiune – ceea ce justifica locul sau in cadrul problemei.
De fapt, prin ratiune si prin constatarea existentei unei cause ce este la originea acestui fenomen si mai ales prin ordinea prezenta in univers, se poate constata recunoasterea unui principiu creator. Dar deismul nu se distinge de theism doar prin elaborarea lui; el deriva de asemenea si din consecintele prin care acest principiu se califica drept principiu creator si nu organizator.
Doi autori sugereaza aceasta tranzitie si apropierea gandirilor lor este cu atat mai semnificativa cu cat acestea se situeaza in epoci diferite si departate in timp. Pentru Pascal “ultimul demers al ratiunii este acela de a recunoaste ca exista o infinitate de lucruri ce il depasesc”. Bachelard adauga ca: “nu trebuie sa fim ingraditi intre o ratiune ce conserva toate drepturile sale in domenii ce nu sunt din aria acesteia de activitate, si cautarea fiintei luminate care este in noi”.
Aceasta alianta, franc-masoneria a realizat acest lucru in doua etape ale caror trasaturi esentiale nu este inutil sa le mai reamintim.
Suntem departe de tot ce inseamna stiinta referitoare la originile asa-zis operative ale franc-masoneriei dar o dovada se impune: aceasta a luat fiinta pe marele santier de catedrale; aceasta este lucrarea constructorilor.
Si nu de orice constructorii! Intelegem usor ca in febra santierului, in elanul credintei ce anima Evul Mediu, muncitorii n-au putut realiza sarcina ce le fusese incredintata, aceasta incrustare a sacrului, ca un simplu mijloc de a-si castiga existenta, dand acestei expresii o semnificatie iesita din comun. Meseria, munca iese din perspectiva restrictiva pentru a deveni factor de realizare spirituala.
Franc-masoneria se prezinta astfel ca o prima tentativa de reconciliere a omului cu munca rau blestemata. Din acest moment, doua idei, de altfel strans legate, incep incetul cu incetul sa se impuna.
Prima a fost sa se ia in considerare arhitectura nu ca o simpla tehnica ci ca cea mai completa forma artistica dintre toate. Un architect din Roma – Vitruvius, dezvoltase deja aceasta teza in tratatul sau “Despre Arhitectura”. Integrand artele libere in arhitectura, a aratat inalta valoare a simbolismului cosmic ce decurge din asta. Textele numite “stravechi teme” merg in acelasi sens sa mareasca opera lucratorilor si sa puna accentul pe originile salomoniene ale artei gotice; continuitatea era astfel stabilita intre catedralele si templele lui Solomon. Din aceasta perspectiva, putem considera “Statutul Shaw” din 1598, ca ajuta la studiul simbolismului architectural si la formarea ucenicilor si companionilor, ca o etapa decisiva a istoriei franc-masoneriei.
O a doua idée la fel de importanta este cea a identitatii subtile intre piatra si cel care o sculpteaza, intre opera si muncitor. Valery a rezumat perfect aceasta idée spunandu-i arhitectului Eupalinos: “prin forta constructiei, cred ca ma auto construiesc”. Daca ar fi fost unul de-al nostru, Valery ar fi regasit ideea intr- unul dintre ritualurile prin care cerem sa nu se uite ca suntem pe rand atat materie cat si lucratori ai Templului. De aceea noi regasim in acest loc uneltele prin care lucrul a devenit simbolic. In Evul Mediu, veritabilele catedrale ce se construiau erau considerate ca alcatuind insusi Omul; in epoca noastra, templul ce trebuie construit este tot Omul. Si, aici si acum trebuie sa ducem la bun sfarsit aceasta indatorire.
A doua etapa anuntata este evident aceea a masoneriei speculative. Marea miscare a secolului 18 a constat in trecerea simbolismului meseriei la cel al spiritualitatii.
Concepem ca masonii operativi, impregnati cu un spirit religios ce nu putea fi pus la indoiala si discutat, nu
dadeau semen ca ar avea nevoie de o asemenea spiritualitate. Dar in secolul 18, franc- masoneria urmeaza sa prinda distanta – fara nici o urma de ostilitate – uneori in ceea ce priveste meseria-deoarece conteaza din ce in ce mai putin cat de operativ este in rang, iar alteori in ceea ce priveste religia.
Astfel urmeaza sa apara simultan cel de-al 3-lea grad: cel de stapan, mitul Hiramului, fundamentat in ritualul nostru.
Astfel, pornind de la rationalitatea ce se impune constructorilor incepem incetul cu incetul sa cautam fiinta luminata evocata de Bachelard.
Este adevarat in acelasi timp, si acest lucru poate explica anumite reticente, ca spiritualitatea astfel intalnita este greu de definit si ca nesiguranta si imprecizia de care este inconjurata cateodata poate prezenta oarecare pericole. Dar nu se intampla astfel in cazul tuturor notiunilor esentiale? Este oare mai usor sa definim libertatea sau egalitatea, de exemplu? Un procedeu eficace consta deci in incercarea de a te apropia de acest concept prin opusul lui, care, se manifesta aici drept materialism. Nu in sensul curent de atasamant excesiv fata de binele lumii ci in termenii sistemului filosofic ce proclama rolul primordial al materiei si deduce inexistenta realitatii spirituale autonome. Dupa cum scria prealuminatul Andre Conte de Sponville, acolo unde idealistul spunea: “am un corp”, materialistul spunea : “sunt un corp”.
Fara a lua parte la incidentele ce reies din constiinta fiecaruia, franc-masoneria considera ca in om exista forte diverse si uneori chiar opuse ce au totodata capacitatea de a depasi, o abilitate de eliberare interna ce se dezvolta in demersul initiatic. Rezulta deci refuzul intregii determinari, a tuturor conditionarilor in ordinea impusa umanitatii. Spiritualitatea umana este cea care inspira acest demers dar cu stricta conditie sa se precizeze ca aceasta spiritualitate trebuie sa ramana deschisa si prin asta sa se impace cu libertatea de gandire, traind prin alte valori ale tolerantei si fraternitatii.
Eroarea adesea comisa de cei care evoca spiritualitatea- mai ales pentru a se apara – este considerate mai degraba in urcare decat in coborare, iar cautarea acesteia determina mai degraba de unde vine aceasta decat sa determine unde conduce. In realitate, nu are importanta atat de mare sa stim daca aceasta spiritualitate ne este sugerata de un Dumnezeu, de mai multi dumnezei sau de alte forte misterioase; mult mai interesant este demersul prin care aceasta este antrenata; acest atasament, aceasta “sculptura in sine”, ce o evoca Michel Foucault. Dupa cum a scris unul dintre stravechii nostri Mari Maestrii
– Henri Tort-Nougues: “Conditia ontologica a omului nu consista in a fi el insusi, ci in a depasi Homo Viator”
Considerat in corporalitatea sa, Omul daca nu este accidentat, este mereu identic. Considerat dupa spiritualitate este mereu altul, mereu in devenire. De aceea acesta nu poate exista in ordinea initiatica lipsita de spiritualitate, si nici prin alegere ideological, ci prin necesitatea metodologica. Materialismul ne vede precum suntem, spiritualismul – cum nu mai suntem-..si nici atat.
Cu cativa ani in urma, Marea Loje a Argentinei, transmitea omagiul Marii Loje a Frantei cerand Marelui lor Maestru sa inaugureze printr- un discurs inceputul lucrarilor, la Buenos Aires.
Vrand sa onoreze gazdele, am cautat un citat dintr-un scriitor argentinian si am gasit un citat din Borges o vorba inteleapta ce m-a bulversat pe masura ce o rosteam: “iminenta unei revelatii este imposibil de atins”. Nu este contradictoriu sa apropii astfel termeni cum ar fi iminenta si imposibilitate? Deloc atata timp cat gandim ca aceasta este de fapt ceea ce matematicienii numesc o asimptota – insemnand o curba ce se apropie de o axa fara a putea-o vreodata atinge deoarece este infinita. Borges mi-a furnizat astfel o concluzie: Sa tinzi mereu fara incetare catre adevar fara insa a il atinge vreodata – acest lucru ne plaseaza pe o asimptota a spiritualitatii.
Jean Claude Bousquet Presedinte al Confederatiei Marile Loji Unite ale Europei