Alain Pozarnik – Mare Maestru al Marii Loji a Franţei
Pentru a vorbi împreuna despre spiritualitate şi de umanism şi să înţelegem spiritualitatea umanismului sau umanismul spiritualităţii, trebuie să identificăm evoluţia istorică a noţiunii de umanism. Bine-nţeles în aceeaşi epocă cuvântul umanism nu evocă aceleaşi noţiuni pentru toţi filozofii, savanţi şi politicieni, de aceea, pentru simplificare, am reţinut sensul cel mai general pentru o perioadă stabilită şi unii erudiţi ar putea foarte uşor să-şi găsească subiect de dezbatere… Dar nu acesta este scopul primei noastre discuţii.
Erudiţia forma un cetăţean umanist deschis politicii şi artelor. Calităţile umaniste se opuneau omului barbar care trăia ca un animal fără a înţelege legile naturii şi nu are deci nici un mijloc de a-şi alege comportamentul nici de stăpâni instinctele.
Prin aceasta, predarea mărilor legi arhitecturale ale lumii de către umaniştii eleni este foarte aproape de al doilea grad masonic care deschide această nouă conştiinţa deja lucrată la primul grad, spre armonia posibilă datorită efortului de deşteptare a atenţiei. Vom reveni ulterior.
Pentru filozofii şi înţelepţii greci, a trăi în afara legilor naturii sau în opoziţie cu aceste legi, nu poate duce decât la haos material şi la suferinţă psihologică într-o agitaţie intelectuală fără repere sau axe. Această conştienţă a ordinii cosmice se putea clădi studiind legile naturale cum ar fi legile geometriei sau aritmeticii pentru Pytagora, legile gramaticii sau ale retoricii pentru Socrate, legile fenomenelor pentru atomiştii Lucrece, Empedocle sau Democrite. Ritualurile iniţiatice ale lui Eleusis sunt foarte aproape de această concepţie despre înţelepciune şi puneau în operă mijloacele de a dobândi cunoaşterea şi adevărul deplin. Chiar din perioada pre-socratică umanismul recunoaşte dreptul omului de a trăi într-o natură creată pentru el. Omul este ridicat la acelaşi nivel cu tot ce vieţuieşte pe pământ şi cunoaşterea sa reprezintă capacitatea de a se integra. Cu privire la alcătuirea omului însuşi, Platon îi recunoaşte trei suflete esenţiale constituind ierarhia naturală a societăţii.
– În primul rând sufletul doritor care îşi are centrul la nivelul burţii, aceştia sunt ţăranii şi muncitorii;
– În al doilea rând sufletul curajos care îşi are centrul la nivelul diafragmei, aceştia sunt războinicii;
– În al treilea rând sufletul raţional care îşi are centrul la nivelul capului, aceştia sunt magistraţii.
De semnalat faptul că această structurare a omului este încă folosită şi în zilele noastre de către Ordinele Iniţiatice. Vom reveni… Este interesant de remarcat faptul că pentru Platon justiţia este armonie. Adică totul este corect dacă fiecare este la locul lui şi şi-l păstrează. A vrea să-ţi schimbi locul în special prin viclenie sau minciună conduce inevitabil la dezordine, constituie o greşeală şi provoacă boală sufletului şi a societăţii. Suntem în acelaşi timp departe de noţiunea actuală de libertate, dar aproape de o anumită înţelepciune pe care nimeni nu s-ar risca să o recomande ca şi ordine socială.
Cu Aristotel nu este suficient să fii la locul tău sau să te crezi la locul tău, dar să gândeşti locul tău. Intelectul îşi dobândeşte literele de nobleţe şi autonomia sa, dar descoperirea gândirii, pentru acest filozof, este ca fiinţele umane sunt fiinţe medii şi că se cade să-şi cunoască adevărata măsură. Virtutea umană nu este o absolută înţelepciune, inimă sau inteligenţă. Trebuie să ne mulţumim cu ceea ce suntem. Omul trebuie să-şi găsească nivelul corect şi locul sau corect la acest nivel fără a fi deranjat de acest lucru, ceea ce vă duce la stoicism.
Omul, în viziunea lui Aristotel, nu se poate gândi la acţiunea pură, la stadiul pur sau la gândul pur, căci este orbit de propria sa natură. Virtutea sa nu trebuie să ţintească absolutul nici egalitatea ci relativitatea destinului sau şi a posibilităţilor sale; de unde – de exemplu – recunoaşterea naturală a sclaviei pentru cei înfrânţi în luptă. Această noţiune umanistă nu mai face deloc parte din concepţiile noastre. Pe urmă umanismul cade în desuetitudine în Evul Mediu.
Cursul existenţei umane este reglat de ritmul practicilor religioase, de frică mâini celeste pe pământ şi pe lumea cealaltă, de o eternă confruntare cu Dumnezeu în care îşi măsoară fragilitatea şi micimea. Nimeni nu mai raţionează, toată lumea recită afirmaţiile conţinute în ordinele religioase fără a simţi nevoia de a le trece prin filtrul gândirii. Raţiunea este umilită în faţa adevărului divin, omul nu mai înseamnă nimic cu precădere pentru cei ce sunt la putere.
Cum spunea René Guénon, „împreuna cu camaraderismul, Masoneria este ultima supravieţuitoare de activităţi iniţiatice în occident”. Eu aş spune că e o misiune de Ordin. Şi chiar această pe care o practicăm în Marea Lojă este Masoneria tradiţională.
Această caracteristică iniţiatică face din Marea Lojă ceva ce trece mai departe ca organizaţie profană, aşa zisa organizaţie secretă. Ce nu este nici politică, nici religioasă, nici filantropică, nici republicană, se asumă prin cunoştinţe. Cunoştinţa se transmite masonului iniţiat.
Acest mason nu trebuie să sufere influenţa spirituală, influenţa iniţiatică. Şi această tradiţie este transmisă de garanţii săi: maeştrii masoni.
Masonul care primeşte această influenţa spirituală nu poate exista fără a fi legată de ea, activând în Ordin sub acoperirea acestui spirit.
Mulţi dintre masoni pierd din vedere adevăratul punct de plecare al Ordinului. Acest amatorism al istoriei ne aduce de câteva ori în postura de a comite erori de interpretare, ce mult m-ar ajuta compania în această valorificare universală.
În timpul Renaşterii, perioadă greu de stabilit exact, dar pe care o putem localiza între al XV-lea şi al XVI- lea secol, ideile fierb. Instituţiile, credinţele, felul de a gândi sunt contestate şi transformate. În timp ce scolastica se lega mai ales de texte, s-au elaborat metode empirice, permiţând cercetarea directă a naturii. Există o voinţă de reîntoarcere la experienţă şi raţiune în acelaşi timp care până atunci, cu excepţia Greciei antice, a fost limitată în desfăşurare de acordul necesar cu dogmele.
Raţiunea se eliberează în totalitate şi îşi dobândeşte dreptul de a imagina şi a concepe, dreptul de a construi în funcţie de înţelegerea sa aşa cum iniţiaţii caută să elibereze spiritul ucenicilor prizonier inconştient a trecutului lor. Este o epocă unde Pic de Mirandole descoperă măreţia speciei lui, cea a unei fiinţe trăind liberă în creaţie graţie raţiunii.
Începe o perioadă complexă, multiformă în care apar personalităţi puternice: Giordano Bruno, Erasme, Thomas More, Guillaume Bude, Rablais, Montaigne … etc. Care ne arată prin spiritul lor cum, dacă ne eliberăm de sărăcăcioasa noastră închisoare prin metoda iniţiatică, nu numai că nu ne vom pierde personalitatea ci dimpotrivă, am putea câştiga o dimensiune fantastică, poate adevărata noastră dimensiune personală şi universală.
În această epocă suntem martorii unei explozii marcată de naşterea ştiinţei moderne, care desparte ordinea lumii de sensul valorilor ovine şi părăseşte viaţa contemplativă a cerurilor pentru a se întoarce spre marile legi care guvernează natura. Şi mai ales, omul are un loc aparte în această natură pentru că descoperă ca spiritul său este capabil să transceada natura şi deci să o transforme, devenind capabil de a domina propria sa natură, de a o perfecţiona, de a o stăpâni şi a o sublima. Prin natură trebuie înţeles întregul univers.
A-şi exercita umanitatea înseamnă a privilegia cultura antică, greaca şi latina, a se cultiva, a cerceta ştiinţa filozofilor pentru a deveni responsabil de sine din punct de vedere politic, social sau cultural. A fi umanist înseamnă a şlefui omul animalic şi a-l obliga să beneficieze de avantajele civilizaţiei occidentale.
Metoda constă în dresajul omului fără a ne interesa individualitatea sau particularităţile sale. Acest dresaj, ca scop de a-l integra într-o societate care serveşte doar societatea în beneficiul conducătorilor. A fi un umanist realist constă în a hrăni, a înveli şi a nu lăsa suferinţa fizică. Umaniştii din această perioadă, siguri pe superioritatea lor, căuta mai mult să dreseze şi să condiţioneze animalul corporal care este omul, decât să-l dezvolte umanitatea. Omul este tratat în întreaga lume aşa cum sunt tratate animalele în zilele noastre de către SPA (n.t. Societate de protecţie a animalelor). În orice caz, niciodată deşchiderea către semen nu este inclusă în aceste date elementare.
Astfel, lupta împotriva obscurantismului nu s-a răsfrânt asupra unui om complet diferit, a avut loc o deviere şi umanismul secolului XVIII-lea a lăsat societatea umană neîmplinita. Poate pentru faptul că, dacă plantele şi fauna sunt cufundate în realitatea mecanică a lumii unde se nasc, se dezvoltă şi mor, există pentru om o altă dimensiune de trăit pe care studiul arheologic al textelor străvechi nu o deşteaptă. Poate pentru faptul că umaniştii secolului XVIII-lea vroiau, împreuna cu franc-masoneria modernă, să confere omului toată valoarea sa, aşa cum explozia ştiinţifică a conferit-o tehnologiei.
Se revelează puţin câte puţin că studiile fiziologice sau chimice care sporesc cunoaşterea caracterului organic al omului, al organismului animal al omului, nu dau în totalitate socoteală de întreaga natură umană. Ar mai exista o esenţă necunoscută, misterioasă, un Eu profund care nu se mulţumeşte cu cunoaşterea ştiinţifică sau cu cunoaşterea gândirii. Omul apare mult mai complex şi mai are nevoie deasemenea şi de o hrană radical diferită.
Ştiinţa hrăneşte intelectul aşa cum artă hrăneşte afectivul, pentru a relua terminologia platoniană, dar în ce scop ? Cum trebuie făcut pentru a nu mai fi barbar ? Prin ce conştiinţă se poate deştepta acea parte a omului care face să nu mai fie un simplu animal ? Şi mai ales, cum să se trăiască în mod concret, această specificitate umană în meandrele cotidianului ? … Ne apropiem de o cercetare spirituală, de un umanism spiritual.
Cu sosirea psihanalizei freudiene şi jungiene (n.t. Junius – naturalist, matematician şi filozof german) realizarea datoriei umaniste ne apare alimentând ego-ul şi înflorind eu-l, şi dă mai ales o satisfacţie personală, dar nu este încă aproape de semen.
Este însa adevărat că această formă de umanism, legată de dualitate şi de bunurile materiale, este de preferat indiferenţei. Chiar dacă nu conduce la o evoluţie umană conduce la o ameliorare a legilor care guvernează societatea.
În acest moment specific începe o mişcare filozofică condusă de Emmanuel Levinas şi Martin Heidegger, care va duce la o noţiune modernă despre umanism şi care va deveni probabil miza societăţii secolului
XXI. Ea va fi poate împlinirea cunoştinţelor profunde vehiculate de Ordinele Iniţiatice din zorile umanităţii şi pe care, în afara înţelepţilor iniţiaţi, nimeni nu era în măsură să le aplice.
Umanismul modern păstrează în relaţia cu semenul, relaţia dezinteresată cu umanitatea considerată ca un alt sine însuşi. Este adevărata fraternitate trăită ca o modalitate de a-şi recunoaşte şi de a-şi saluta semenul, o modalitate de a răspunde prezenţei celuilalt fără frică pentru sine însuşi.
Această perspectivă idealistă a umanismului în care ceilalţi sunt percepuţi ca un alt sine însuşi subînţelege o dezvoltare a eu-ului nostru interior care ar face din noi oameni capabili de un contact inimă la inimă, de o fuziune totală cu ceilalţi în afara oricăror restricţii ale ego-ului asupra comportamentului nostru conştient sau inconştient, în afara oricăror restricţii a angoaselor noastre şi a dorinţelor noastre asupra comportamentului nostru raţional. Este realist ? Nu – dacă considerăm omul barbar acţionând instinctiv ca un animal, dă – dacă considerăm că omul este perfectibil şi că-şi poate exprima ce este mai bun din umanitatea sa, a necunoscutului, care este sau care aspira să devină.
În loc ca umanismul să fie o opoziţie între civilizat şi barbar şi reprezintă un dresaj al omului materialpentru a-l integra orizontal în natura, umanismul modern consideră stadiul unui om foarte evoluat pentru a-l integra vertical în misterul unui univers vizibil şi invizibil în care îşi regăseşte semenul în calitate de om. Umanistul modern va fi un om care şi-a regăsit propria sa umanitate şi este capabil să o exprime în viaţa sa cotidiană.
A-şi recunoaşte semenul ca un alt sine însuşi, înseamnă a dobândi capacitatea de a vedea, dincolo de diferenţele exterioare, că identitatea spirituală care reprezintă toată specia umană să devină personală. Toată dificultatea constă în a ne regăsi umanitatea pentru a raţiona, a simţi şi a acţiona în calitate de om adevărat. Acest drum între barbar sau animal şi omul cu adevărat om, este calea iniţiatică Tradiţională.
A dori, a face din om, aşa cum au încercat profanii, un animal raţional plin de cunoştinţe, înseamnă mai ales a vorbi de umanism fără a elibera, aşa cum ordinele iniţiatice îşi propun, acea parte esenţială a fiinţei care ar înfăptui cu adevărat umanitatea specifică speciei noastre pentru împlinirea ţelului nostru. Ne apare atunci ca umanitatea nu este un scop ci o consecinţă a stării noastre. Totuşi pe picior de egalitate cu fraternitatea, umanismul reprezintă o cale. Suntem umani în gândire şi în fapte sau nu; între cele două putem încerca da a deveni din ce în ce mai multă exigenţa şi fineţe.
A fi uman nu înseamnă a accepta de a fi un animal-uman ci dimpotrivă că vrem să facem eforturile necesare pentru a fi uman cu o dimensiune a vieţii foarte specifică speciei umane.
A dezumaniza actele noastre produce gustul amar al propriei noastre dezumanizări în beneficiul unei dimensiuni limitate şi a unei stări mutilate care ne împiedica să aruncăm o privire asupra eternităţii noastre. Deoarece din cele mai vechi timpuri, de când omul există, nu a fost nici o îndoiala, pentru nici o civilizaţie, că sub omul din carne şi emoţii se ascunde un om de spirit şi sentiment, un om mai real decât simplele aparenţe, toate civilizaţiile: egipteană cu mitul lui Isis şi Osiris, greacă cu iniţierile eleusiene (n.t. cult agrar primitiv) şi mitul lui Demeter şi Persephona (n.t. zeiţa vegetaţiei şi fiica sa cu care se identifică), romana cu orgiile, cea a Evului Mediu cu iniţierile în meserie până la franc-masoneria modernă, toate civilizaţiile au lăsat urme de ritualuri capabile să înalte omul până la adevărata lui dimensiune.
Corespondenta pe care o resimţim, în noi, între Sus şi Jos, sau între interior şi exterior, nu se datorează evoluţiei civilizaţiei noastre, ci condiţiei noastre umane identică astăzi cu condiţia oamenilor care au schiţat „la Table d’Emeraude” (n.t. ‘Tabelul de diamant’ – text în 12+1 versete atribuit lui Hermes Trismegistus), pe vremea Egiptului elenistic.
Şi pentru faptul că omul care se naşte azi, se naşte identic în structura sa, cu cel de ieri, ştiinţa iniţiatică de ieri poate să permită azi de a trăi experienţa extraordinară a dimensiunii universale doar ca iniţiatul să facă efortul necesar să-şi execute perfecţionarea şi trezirea.
Această întâlnire interioară cu misterele vieţii unde se descoperă enigmele inaccesibile ale existenţei, interesează deopotrivă pe credincios cât şi pe necredincios şi dacă ea rămâne în afara câmpului de preocupare al profanilor care nu caută, prin compensare în conştiinţă, decât să-şi perfecteze plăcerea pământeană prin acumularea de bani şi putere, ea transcede preocupărilor egoiste ale ateismului sau ale religiozităţii pentru a accede în domeniul experienţei concrete a identităţii noastre eterne într-un univers complex, ordonat, organizat, unde iniţiatul îşi găseşte coerenţa şi locul în acelaşi timp în care percepe locul fiecărui lucru, al fiecărui om şi sensul suprem al creaţiei.
Atunci franc-masoneria care ne permite, sau care permite unora să înfăptuiască această reconectare cu existenţa, unde această transformare va avea întotdeauna raţiunea sa de a fi, fiindcă mâine, ca şi azi şi ca şi ieri, vor exista oameni de izbăvit de suferinţe şi alţii de îndrumat în efortul lor de a-şi depăşi stadiul de mamifer pentru a-şi împlini natura umană prizonieră sau asasinată de zoologic.
Am putea, acum, să vedem în ce mod Franc-masoneria îndruma spre cea mai înalta spiritualitate, adică cum poate ea să împlinească sensul vieţii ei şi de aici, sensul vieţii fiecărui om. Primele trei grade ale franc-masoneriei studiază omul, nu din punct de vedere a ce este el, sau de ce crede el că este, sau de ce pare că este nici de ce ar trebui să pară pentru a fi adaptat la societate, dar din punct de vedere a ceea ce poate deveni, de posibila lui perfecţionare pentru ca pe de o parte, să fie conştient de necesităţile vieţii şi să poată să se adapteze în funcţie de nevoie şi pentru că, pe de altă parte viaţa sa se ia un sens universal şi să se simtă în armonie cu el însuşi, cu societatea, cu familia şi natura. Aceasta ne aminteşte bine-nţeles marile percepte ale înţelepciunii elenistice.
Prima idee fundamentală a tradiţiei iniţiatice este faptul că omul, aşa cum îl ştim, nu este o fiinţă împlinita. El simte intuitiv sau prin contact cu inconştientul sau profund, dorinţa de a trăi în pace, în frumuseţe şi în dragoste. Are nostalgia unei lumi mai bune în care ar putea să-şi exprime liber ce este mai bun în el însuşi, dar nu reuşeşte.
Nu reuşeşte pentru că este plin de idei false despre el însuşi. Nu îşi dă seama că este un mecanism, un robot pus în funcţie de influenţe exterioare profunzimii sale. Omul interior, ceea ce suntem noi cu adevărat nu poate face nimic, nu poate nici măcar să se exprime căci nu suntem noi stăpânul omului robot.
Dacă nu acceptăm, şi nu înţelegem propria noastră mecanică, nu putem învăţa nimic în plus de ceea ce suntem, nu putem merge mai departe şi nimic nu se va schimba cu adevărat în noi, pentru fiinţa noastră şi umanismul va rămâne intelectual fără să fim capabili să-l aplicăm în viaţa noastră.
A doua idee fundamentală a iniţierii tradiţionale şi deci masonice, este că toţi oamenii ar putea să evolueze dacă o doresc cu adevărat, dar istoria lor, educaţia lor, ereditatea lor, hipnotismul lor la exigenţele materiale, sociale şi profesionale fac în aşa fel încât să nu aibă în mod fundamental dorinţa să se mişte, să fie diferiţi. Nu avem în mod fundamental dorinţa să ne mişcăm, vrem să rămânem aceiaşi, şi în plus, cu o mare porţie de fericire. Şi dacă ni se întâmpla să dorim să se schimbe ceva, vrem ca alţii să fie aceia care să se schimbe.
A treia idee fundamentală a tradiţiei iniţiatice este, că înainte de a deveni diferit şi de a dobândi noile facultăţi, trebuie să realizăm faptul că ne atribuim deja facultăţi pe care nu le avem şi deoarece credem că le avem, nu mai căutăm să le dobândim. Această a treia idee se alătură celei a lui Socrate exprimată la Delphi şi care este şi primul pas al gradului de discipol: Cunoaşte-te pe tine însuti.
Nu ne cunoaştem limitele, nici funcţiunile şi nici posibilităţile. Nu ştim nici măcar în ce grad nu ne cunoaştem.
Gradul de discipol atacă cea mai înşelătoare şi cea mai importantă dintre calităţile pe care ni le atribuim: conştiinţa. Schimbarea iniţiatică la discipol, începe printr-o schimbare a modului de a înţelege semnificaţia conştiinţei. Este vorba, aşa cum ne-o arată coborârea în camera de cugetare, de a trăi din interior, de a coborî în noi înşine pentru a privi, simţi şi înţelege mecanismele noastre de gândire, afective și de mişcare plecând de la un punct de vedere interior.
Un schimb permanent are loc între influenţele lumii asupra noastră şi de noi înşine asupra lumii. Discipolul lucrează pentru a se cunoaşte, companionul, urmând explicaţia din ritualul de instalare, lucrează pentru a cunoaşte legile lumii, lucrează pentru a se cunoaşte în lumea sa fără a fi întrerupta elaborarea din ce în ce mai fiabilă a unei conştiinţe interioare referenţiale. Maestrul va căuta să integreze ceea ce „cunoaşte” că este, în lumea pe care a descoperit-o. Maestrul este prezent nu numai ca element zoologic izolat, dar şi ca element conştient al construcţiei lumii.
Dar marea realizare a măiestriei, cea care va conduce iniţiatul la deşteptare şi la sensul vieţii, este conştientizarea, din interior, prin trăiri, prin experienţă, prin contact direct că „ceva” a murit în el, o fiinţă care ştia, o fiinţă misterioasă, ca un Maestru veritabil a murit ucis de ceea ce discipolul şi mai apoi companionul au descoperit că sunt.
Se vede clar că dacă lucrarea discipolului nu a fost făcută şi dacă lucrarea companionului nici ea nu a fost făcută temeinic, în ciuda trecerii la gradul de maestru, cel care a trecut prin ceremoniile de iniţiere nu va fi niciodată un adevărat iniţiat. Ceremoniile de iniţiere nu fac miracole, ele ne indică pe ce trebuie să lucrăm şi cum să o facem progresiv. Ele nu fac treaba în locul nostru de aici şi mulţimea de iniţiaţi care rămân profani.
Ne dăm seama că a se iniţia nu este doar a trăi o ceremonie de iniţiere, este vorba doar de un început care ne dezvăluie o metoda de lucru, o avansare în 33 de stadii succesive, capabilă prin maturare, de a ne permite accesul într-o lume diferită, neparazitată, neredusă la nivelul limitelor noastre relative, permițându-ne înflorirea unei vieţi superioare, de a atinge o dimensiune infinită, o prezenţă eternă a individualităţii noastre în rigoarea unei acţiuni concrete în viaţa cotidiană.
Practicarea unei etice umaniste nu este o fericire uşoară şi încântătoare. Etica, în timpul unei întâlniri cu un semen sau cu sine însuşi, este întotdeauna încercata de o alegere conflictuală între pornirile egoiste, un câmp de durere sau plăceri şi conştiinţa unei activităţi mai puţin avantajoase, dar mai demne. Etica, demnitatea şi umanismul sunt acte gratuite, dar producătoare a unui sentiment de identitate cu un gust al respectului şi al sensului vieţii.
O conduită etică şi umanistă nu apare în urgenta unei situaţii decât dacă o axă de libertate există deja. O conduită etică, o conduită umanistă, o conduită ontologică îşi afirmă existenţa în înfruntarea dintre omul impulsiv şi umanitatea sa şi se prezintă ca o datorie de a rezista la panta automatismelor gesturilor, sentimentelor sau a gândurilor, pentru a urca împotriva curentului spre principiul de finalitate a fiinţei. Franc-masonul care luptă pentru perfecţionarea şi ameliorarea umanităţii percepe drama celor care sunt victime şi se angajează în mod conştient într-un demers care ar părea absurd celor care privesc doar în direcţia intereselor proprii. Fără o strategie de reanimare şi de dezvoltare a fiinţei, fie în decursul unei lucrări voluntare, fie în decursul ; unei educaţii apropriate, nu este posibil demnităţii umane şi deci umanismului de a depăşi obiectivele legitime ale egoismului şi incoerentă civilizaţiei noastre va continua în experienţe absurde sau în conflicte intelectuale până în punctul de explozie fără ca universul şi lumile lui să fie descifrate şi să impună raţiune existenţei noastre.
Coborârea sacrului în ordinar este necesară conştiinţei transcedentale, la deşteptarea Fiinţei şi dimensiunii umane globalizatoare. Este curios şi paradoxal să constatăm că poate există un loc sacru acolo unde omul obişnuit nu vede nimic, şi o absenţă a timpului, o eternitate, acolo unde omul obişnuit măsoară timpul.
Dacă franc-masonul lucrează după metoda iniţiatică conţinută în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, dacă trece cu adevărat de la profan la măiestrie, atunci el va fi un umanist de tip nou şi va putea să se însereze în mişcarea de evoluţie a civilizaţiei noastre şi să influenţeze istoria secolului XXI. Umanismul de tip nou va trece de la un umanism orizontal la un umanism vertical pentru ca omul se va ridica şi va sta drept.
Secolul XXI va fi martorul împăcării cunoştinţele ştiinţifice cu cele spirituale, va vedea cunoaşterea înlocuind credinţele şi superstiţiile, va fi martorul prăbuşirii barbarilor şi a lărgirii conştiinţei umane la nesfârşit. Secolul XXI va fi secolul umanismului practicat de iniţiaţi.
Secolul XXI va fi secolul dificilei realizări a măreţiei universale ale omului şi noi, franc-masonii, am putea să-i fim actori.