Gheorghe Pancreatiu Iuliu Gheorghiu – Ambasador
Originile mișcării masonice se pierd în negura mileniilor. După unele informații, locul în care au apărut primele activități specifice a fost Egiptul antic, deci cu cca. 4-5000 ani în urmă.
Pentru România, izvoarele plasează în secolele XV-XVII primele activități care pot fi integrate în specificul masoneriei. Aceste informații se referă la domnitorii pamânteni și alte personalități afiliate la loji masonice franceze, italiene, germane s.a.m.d.
Despre o structură organizată, cu loji proprii, putem vorbi abia în sec. al XIX-lea, când activitățile masonice s-au dezvoltat tot mai mult atingând apogeul în primele decenii ale sec. al XX-lea.
În anul 1940, în România, au fost interzise activitățile legale.
În intervalul 1945-1947, se înregistreaza o reactivare; în 1948, activitățile masonice au fost din nou interzise. Interdicția a durat pâna în 1990. În această perioada de interzicere, activitățile masoneriei române au fost transferate în Franța, iar masonii rămăși în țară, foarte puțini că număr, au activat în afară legii.
Deci am putea spune, că lumina nu a fost stinsă definitiv pe teritoriul României, ea pâlpâind în închisori sau în temple ascunse. Meritul este al unor persoane care, asumându-și toate riscurile, nu au cedat, cum au fost: Nicolae Filip, Dan Amedeo Lăzărescu, Alexandru Paleologu, Constantin Bellu, Mihai Sadoveanu, Victor Eftimiu, N.D – Cocea, Horia Hulubei.
Pentru că întâmplarea m-a atașat în mijlocul evenimentelor, doresc să las pentru istorie, mărturii privind primele contacte și demersuri legale întreprinse pentru reactivarea masoneriei în România, după prăbușirea regimului de guvernare comunistă.
În luna iunie 1990, mă aflam în misiune diplomatică la Ambasada României din Italia în calitate de însarcinat cu afaceri.
În această calitate am fost contactat, prin intermediul generalului Mario Jovene, de către fostul Mare Suveran al lojilor masonice italiene, Elvio Schubba.
Acesta a propus, din partea mișcării masonice mondiale, al cărui centru este în SUA, ca autoritățile române să fie de acord ca masoneria să–și reia în mod legal activitatea în România.
Am dorit să mă lămuresc mai bine asupra intențiilor emisarului italian Schubba și i-am adresat întrebarea, de ce nu se acționează prin Paris unde se coagulase cea mai intensă activitate a masonilor români din străînătate. Răspunsul primit a fost că, în rândul masonilor români din Franța sunt disensiuni mari și, ca atare, s-a hotarât de către Supremul Consiliu din SUA, să se acționeze prin Roma.
Totodată, fostul Mare Suveran Elvio Schubba mi-a arătat depline puteri în scris semnate de Fred Kfeinknecht, Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu (Mama a Lumii) din Washington.
Am transmis autorităților române propunerile făcute.
După primirea acceptului de la București, transmis prin Ministerul Afacerilor Externe, Elvio Schubba a sosit în România unde a fost primit, în ziua de 12 septembrie 1990, în audiență, în următoarea ordine, de: Adrian Năstase, ministrul afacerilor Externe, generalul Victor Atanasie Stănculescu, ministrul Apărării Naționale, Petre Român, Prim – ministru. Au urmat o serie de alte contacte și întâlniri pe canalul Roma–București.
În noiembrie 1990 are loc vizită oficială în Italia a ministrului de Externe Adrian Năstase; prilej cu care demnitarul român i-a înmânat Marelui Suveran în funcție Giuliano Di Bernardo invitația de a vizită România. Vizită a avut loc în decembrie 1990.
În acea vreme, violonistul Costel Iancu (component al Orchestrei simfonice din orașul Aquilla-ltalia), colaborator al Marelui Suveran Di Bemardo, s-a prezentat că fiind omul de legătură din partea masoneriei italiene cu reprezentanții României substituindu-se primului emisar, Eivio Schubba, pe care îl denigra. După opinia unora, Costel Iancu a beneficiat de o avansare rapidă în masonerie obtinând gradul 33. Pretenția lui Iancu Costel de a se socoti primul om de legătură pentru reactivarea masoneriei din România este falsă, cu totul incorectă.
În perioada 31 ianuarie – 3 februarie 1991 a avut loc prima vizită oficială în Italia și la Vatican a președintelui României, Ion Iliescu. Cu acest prilej, Giuliano Di Bemardo a oferit un dineu în onoarea președintelui României și a principalilor demnitari care îl însoteau în vizită.
În perioada următoare, pe linie masonică, legăturile s-au amplificat și, cu sprijinul masoneriei italiene, s-a constituit în România prima lojă masonică post-comunistă al cărui Mare Maestru a fost instalat Adrian Dohotaru, la vremea respectivă secretar de stat în Ministerul de Externe.
Am ținut să aduc aceste precizări despre începuturile și demersurile care au condus la intrarea din nou în legalitate a activităților masoneriei în România pentru cunoașterea acestor momente istorice. Ar fi păcat că unele persoane veleitare să–și aroge merite ce nu li se cuvin. Una dintre aceste persoane este muzicantul Costel Iancu, care ignorând cele întreprinse de regretatul Elvio Schubba, se erijează în inițiatorul contactelor post-decembriste între masonerie și autoritățile române.
În susținerea acestor informații despre reactivarea masoneriei în România după decembrie 1989, doresc să precizez că ele sunt reținute întocmai în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe – documente simple și clasificate, fond Italia 1990-1991 – unde pot fi găsite, de asemenea, alte documente mult mai ample și mai detaliate.
Templul Ideal al Umanitatii…
“Și templu, n-am văzut în Cetate, Căci Templu este însuși, Domnul Dumnezeu Atotştiitorul și Mielul”
Templul ideal este un templu la care toți tindem să ajungem, acolo unde toți dorim să aducem din dorul sufletului nostru adorarea și dragostea noastră în unitate de cuget și simțiri, căci “cât de bine și cât de frumos este a locui frații împreună”, adică a se uni gând lânga gând, inimă lâng inimă, în pace, în armonie, în iubire.
Da, în iubire, căci idealul este iubirea, cu ajutorul căreia ajungi lânga Cel ce este Iubire, adică la Dumnezeu.
“Mai lânga tronul Tău dorește sufletul meu”, este dorul fiecăruia dintre noi să ajungă lânga liniștea suavă, la izvorul cel pururea curgător, să se adape cu harul divin acele energii ne create ce ne dau puterea de a iubi, de a stapâni cu iubire și pentru iubire. Da, căci această este porunca iubirii “să ne iubim unii pe alții” adică să ne respectăm, să ne ajutăm, să ne ridicăm unii pe alții din căderile noastre.
Porunca nouă n-i s-a dat celor de azi, să ne iubim, așa cum El Marele Creator ne-a iubit și și-a dat Fiul Sau pentru noi. (Ioan XV-12) Dar iată că azi, se pare că uităm aceste porunci sacre, se pare că darâmam în loc să construim.
|n lume fiecare vrea să aibă cât mai mult, lasând la o parte onoarea, construind ziduri false ce au la baza minciună, teamă și nu curajul așa cum El ne-a poruncit zicând “îndrăzniți”.
Putem astăzi să vorbim de egalitate, de fraternitate, fără iubire? NU. Căci templu ideal are la baza iubirea, ce este piatră vital, aceea, din capătul triunghiului ce este Hristos.
Uneori auzim pe alocuri glasuri ce sunt masca unui fals ideal, nu fac altceva decât să dezbine prin cuvinte meșteșugite ce lovesc că berbecii în zidul maiestuos al Templului iubirii. Și aceste dezbinări nu aduc nimic bun, decât gâlceava, ura dorul după averi nemeritate uitând să fim buni, uitând că falsele averi și falsă putere au la baza lacrimile și suspinele durerii.
Și totuși există falsă cutezanța, dar nu chiar lipsa de decentă ce face să se afirme că aceste lucruri se fac în numele onori și al divinității – fals!
Acolo unde este iubirea se construiește în pace și osteneala sfânta, în tăcere altarul Templului ideal, ce va fi Tronul Marelui Dumnezeu. (I Tesaloniceni V-9)
Tot lucrul bun și dainuitor peste vremuri, s-a făcut cu osteneala și durere transformând această într-o bucurie comună a celor ce au zidit.
Un mare tribun vorbea odinioară că țară s-a clădit cu mari osteneli, osteneli transformate în bucurii depline, care se văd în moștenirea lăsată urmașilor.
Templu ideal este țară și poporul ce-l slujim, pe care-l iubim, condus prin triumviratul “un Domn, o credință, un botez”.
Templul bazat pe un trunvirat va dăinui peste vremi și suntem siguri de această dăinuire a lui. Le lăsăm urmașilor porunca de a veghea că viață să fie egală pentru toți, fraternă pentru toți și liberă pentru toți.
Ce frumos ar fi că junii de azi ai sfintei Românii să simtă acest ideal al umanității, iubirea, frăția și dreptatea, că un cuvânt, că o porunca pentru propasiunea umanității, iubirea, frăția dreptatea, că o porunca pentru propășirea Nației noastre.
Ce bine ar fi “că toți să fie una”, în incinta Marelui Templu al Dumnezeului cel viu, nu cu lupte pentru putere, lupte ce duc la scindare și nu la unitate ce trebuie s-o păstrăm, nu cu lupte pentru putere, lupte ce duc la scindare și nu la unitatea ce trebuie s-o păstrăm, nu cu lupte cu ura cu dor viclean de ridicare care nu aduc decât neascultare și nesupunere.
Pe pamântul acesta al Templului ideal trebuie să facem viață noastră plină de răbdare cu onoarea demnității noastre umane așa cum cer vremurile de azi. Să păstrăm acest templu ideal trebuie să facem viață noastră plină de răbdare cu onoarea demnității noastre umane așa cum cer vremurile de azi.
Să pășim în acest Templu ideal, Templu al onoarei și demnității umane și să aducem jertfă lui Dumnezeu faptelor onori, faptele de respect și cu respect pentru ce am primit și n-i s-a dat să aducem generațiilor viitoare.
Viorel Danacu – Mare Maestru al Marii Loji Naționale a României[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]