“Să nu vă fie frică să cunoașteți adevărurile și să le mărturisiți”
Bucureşti, 24.01.6009
Francmasoneria, ca instituție astăzi, sau ca și breaslă la începuturi, a promovat omul liber, care s-a dăruit Marii Creații, ca orice altă infimă părticică a Universului.
Folosind învățături dintre cele mai simple și ușoare, începând de la simboluri, reprezentate de uneltele folosite într-un șantier, figurile geometrice ce permit armonia edificiului, până la muzică marilor genii, inițiatul își construiește Templul interior la propria lumina, ce o primește pe măsură cunoașterii, și creșterii spirituale la care ajunge.
Vorbind de spiritualitate, sigur că masonul vine încă de la naștere, cu acea scânteie divină, care apoi pe măsură creșterii și avansării în viață, pin muncă, ea se întețește, devenind continuu mai intensă și mai intensă, astfel că judecată inițiatului chiar este una luminată, înțeleaptă, rațiunea fiind cununa supremă ce-i stă pe creștetul capului inițiatului.
Societatea, în general oamenii, avansează pe căile cunoașterii, atât cât pot, mai mult, mai puțîn, susținuți uneori de destin, alteori norocul, dar întotdeauna credință.
Și am să explic, așa cum înțeleg eu rolul și locul francmasoneriei în societate.
În țară noastră, așa cum știm, cândva era fundul Marii Panonice, dovadă fiind cele câteva tipuri de scoici de mare adâncime, care astăzi se găsesc în stâncile Munților Carpați, (asemenea urme le găsim în Dealul Bucovatului, județul Dolj, unde cochiliile melcilor cuaternali abundă) asta însemnând că cineva, care a prins ca și cu o mâna de acești munți, i-a tras în sus, i-a înălțat spre lumina, spre Soare, astfel că Sfinția Sa, pentru că în accepțiunea mea este un Sfânt, Papa Ioan Paul al II-lea, nu întâmplător a zis : “ România, este cu adevărat Grădina Maicii Domnului“, să se fi referit la Maică Durerilor, sau la grădina bogată , cu un pământ sfânt, binecuvântat de Dumnezeu?
Cred, Doamne, că minunile tale, sunt bogăția de neimaginat, pe care acest sfânt pământ, cu oamenii lui harnici, o are. Fă-ne să cunoaștem, dar mai ales să vedem ceea ce avem, pentru ca lumea întreagă să audă și să se știe.
Trei sunt stâlpii de susținere ai națiunii române, dintotdeauna, și trebuie să știm, că întotdeauna, au reprezentat coloanele de susținere, menţinâd verticalitatea societății, permanent în decursul întregii istorii a țării noastre, indiferent de necazurile care au amenințat-o.
Primul stâlp este Biserica, Sfântă Biserica, care a făcut și face ca toți cei care au venit în ea cu credință, și îl iubesc pe Dumnezeu, ei devin oameni liberi, buni și iubitori.
Biserica prin cuvânt a făcut să fie glasul unității noastre naționale, căci așa cum spune textul ioanei, “Inicio verbum erat”- La început a fost cuvântul, și – prin cuvânt toate s-au făcut, din ce s-a făcut. Prin cuvânt se află adevărul și calea, prin cuvânt venim la viață- și toate acestea se corolează prin iubire, cu iubire, căci toată creația a fost făcută în lumină și cu iubire.
Căci definiția Creatorului este iubirea, cel ce nu iubește pe fratele lui, nu este în lumina, ci în întuneric, iar întunericul orbește. Cel ce iubește este în lumina creatoare, și întunericul nu o cuprinde.
De aceea porunca cea nouă este iubirea, să ne iubim unii pe alții așa cum Cel ce ne-a creeat ne iubește și prin aceasta, El este în noi și noi suntem în El. Spune textul : “ Ceea ce am auzit de la început, în noi să rămână “, și de va rămâne în noi, vom fi păstrători ai învățăturii și tradiției adevărate, și toate ce le facem și le vom face în Gloria vom fi păstrători ai învățăturii și tradiției adevărate, și toate ce le facem și le vom face în gloria în El. Spune textul : “a Lui, – să fie spre luminarea noastră și spre ajutor.
Al doilea stâlp, este masoneria, care a făcut și face, că toți oamenii liberi să fie inițiați, și să se perfecționeze, să crească, spiritual și nu material, venerându-l pe Marele Arhitect al Universului, adică Dumnezeu, întru Gloria căruia muncim. Aici, toți frați fiind, avem locul nostru în șantier, și că de la cel mai umil, și până la cel mai înalt grad sau loc, fiecare are rostul lui, astfel, că între toți domnește, ordinea și nu haosul, și că regulă de aur este : Cunoste-te pe ține însuți, Iubește-ți aproapele, ajută-l, respectându-i demnitatea, acordă dragostea frățească, acolada frățească. Toate le proclamăm întru Gloria Marelui Arhitect al Universului.
Al treilea stâlp este armata, care a făcut și face că oamenii toți, bărbați fiind, tineri și bătrâni, atunci când și-au smuls cămașă din piept și au plecat la lupta, privind moartea cu ochii, au făcut-o din dragoste, față de pământ, față de țară, și nu în ultimul rând, dragostea față de soție și copii, dragostea față de părinți, “ Treceți batalioane române Carpații, la arme cu frunze și flori/ Sărută-ți copile părinții și frații, și-apoi să mergem la război…”. Și în acest caz, tot iubirea de neam, le-a înălțat gândurile și le-a dat voință și puterea de a înfruntă inamicul.
Reluând cele trei coloane, în aceeași ordine și analizând sacrificiul suprem, la care se ajunge, în fiecare caz, cunoaștem că Iisus, mântuitorul și-a jertfit viață pentru iertarea păcatelor nostre, ale oamenilor.
În francmasonerie, Hiram, Arhitectul Șef ales de Regele Solomon, pentru construirea celui mai mare Templu închinat Marelui Arhitect al Universului, încercat de trei companioni de a smulge cu de-a forță cuvintele secrete ale gradului al III-lea, acela de maestru, Hiram a preferat să moară, nedivulgând secretele gradului de maestru, iată jertfă supremă, asemenea multor alți mari binefăcători ai omenirii, care fiecare în epoca lor, au lăsat omenirii câte ceva, păstrându-se conștiința și verticalitatea morală și spirituală.
În armată, tot omul și de acestă dată, merge până la sacrificiul suprem, jertfă, apărând cu prețul vieții lui libertatea generațiilor viitoare, pământul, copii și consoarta lui, pentru a nu fi amenințată de dușmani.
Reluând a treia oară cele trei coloane, și dacă prima dată am văzut, că au același numitor comun, iubirea de aproape, a două oară am văzut că, la fel au același numitor comun, sacrificiul suprem, acum trebuie să cunoaștem că la fel într-un același numitor comun, ne rămâne tuturor, la liber și infinit, credință. Biserica, noi toți creștinii, toți muritorii, credem cu tărie în Dumnezeu, și pentru a înțelege ce înseamnă această a treia mare virtute alăturată iubirii, sacrificiului, a curajului de a te sacrifică, credință, să ne reamintim că Domnul, Sfântul Constantin Brâncoveanu și cei 4 fii ai săi, au preferat decapitarea, sacrificiul suprem, decât să treacă la altă credință, mențînându-și credință.
În francmasonerie, credință în Marele Arhitect al Universului, și în revelația sa prin proclamarea Întru Gloria Lui, când accezi pe drumul inițiatic, îți permite liniștea interioară pentru creșterea spirituală.
În francmasonerie, ca și în biserică și armată, dacă nu crezi și nu pui suflet, mai bine să nu știi nimic.
Iar în armată, tot credința că vei reveni lângă cei dragi, îți dă puterea nemăsurată de a privi în față ochilor moartea, iadul.
Revenind, înțelegem că credința este cel mai de preţ bun lăsat, împreună cu libertatea omului.
Neîncercând să găsesc similitudini între cei trei stâlpi, între cele trei instituții, doresc să știm realitatea, că prin iubire, sacrificiu, credință, umăr lângă umăr, noi toți, cât mai mulți, pentru că este loc sub soare pentru toți, să practicăm virtuțiile, pentru binele tot al nostru, al oamenilor.
Așa s-a întâmplat că la 24 ianuarie 1848, Unirea Moldovei cu Țară Românească, s-a făcut de către marii bărbați de stat, unde biserica, masoneria și armata, au jucat un rol deosebit de important. La 24 ianuarie biserica prin episcopul Calinic al Râmnicului (nimeni altul decât Sfântul Calinic de la Cernica), venerat încă din viață de Țarul Rusiei, și de Napoleon al III-lea al Franței, a fost unul dintre marii bărbate de stat și de biserica, care a jucat un rol deosebit de important,în Actul Unirii Principatelor, – trăind textul paulin, “ un domn , o credință, un botez”, în spiritual unității de neam , limba și credință a libertății , fraternității, și egalității, a celor două principate roamnesti. Și atunci, iubirea, sacrificiul și credință au făcut un tot, astfel încât românii și-au văzut visul cu ochii, Marea Unire, cântată : “ Hai să dăm mâna cu mâna,/ Cei cu inima română… ”, într-o aceeași bătaie de inima și grai.
Trăind atunci că și acum într-o unitate, de neam, de credință, de iubire de Dumnezeu, dăruim împreună același suport societății românești, laolaltă biserica, masoneria, armata, umăr lângă umăr, pentru o lume mai bună, pentru un om perfectibil, pentru bunaintelegere între oameni și popoare.
La 24 ianuarie 1993 s-a înregistrat juridic, oficial masoneria română, într-o ceremonie rituală, extraordinară, care a avut loc în București, la Casă Vernescu, Sala Oglinzilor, unde Primul Mare Maestru ales a fost fratele Nicu FILIP, continuând lucrarea masonică, mențînând verticalitatea coloanelor pe întreg teritoriul țării noastre, astfel că lumina nu s-a stins niciodată, indiferent de interdicțiile perioadelor istorice prin care România a trecut.
Omagiu aducem noi toți, masonii, de oriunde am fi, astăzi în zi mare, zi de sărbătoare, zi de mare bucurie, tuturor celor care au menținut aprinsă lumina, fie prin pușcării, fie prin alte câte locuri, dar tot prin iubirea de țară, de familie, de semeni, cu credință jertfandu-și viață, mergând până la sacrificiul suprem, au menținut lumina aprinsă continuu.
Vedeți, dragii mei frați, că avem o datorie, de a muncii, întru Gloria LUI, sperând, că împreună vom fi mai buni, mai toleranți, cohabitand, acceptându-ne unii pe alții, fără a ne judecă, noi între noi.
Fie ca întotdeauna, iubirea, sacrificiul suprem, credința, speranța și munca să ne unească, fiind cu toți o ființă de neam și de țară.
Viorel DĂNACU,
Mare Maestru al Marii Loji Naționale a României.