L –am cunoscut pe acest mare Diplomat, un frate mult superior, rafinat, bland si plin de intelepciune si dragoste frateasca cu oricare om ce –l intalnea in calea sa.
A venit de multe ori la noi la Templu, se cunostea si cu Nicu Filip, a venit acasa la mine, m –a ajutat mult, cu ce –am avut nevoie.
Era un om corect, punctual si cu un zambet si o privire  care iti spuneau continuu ca este pregatit, nu se teme de nimic ca oricand poate trece pragul.
A vrut sa stie toata lumea ca el a fost primul om, diplomat al Romaniei – la Roma, care a luat contactul cu masoneria. El descrie intr –un articol cateva fragmente, prezentate in Revista «  Cuvant masonic » Nr. 2 din 2005, ca si marturie peste timpuri. Nu ura pe nimeni, dar era stupefiat cu cata uneltire si nemernicie s –au implicat altii si tot mereu zicea de Iancu Costel – Suveranul, omul SIE – practic toti cei care au oprimat masoneria in cei 45 de ani de comunism, aceeasi dar cu alta palarie, apropos de palariile cu buze mari, eram la moartea raposatului Nicolae Cajal, eram cu Nicu Filip de brat si ii vede pe 2 cu palarii cu buze late – era Costel Iancu cu unul Iosiper. A vrut sa le de –a gura dar l –am stapanit pe Nicu, lucru care nu s –a mai intamplat la moartea fratelui Vladimir Boanta, alt plesuv, care dupa slujba, cand mortul era scos, Nicu, il vede pe Iancu  si –l face in gura mare  – cu o mare de oameni – canalie, spion anti –NATO – mi –a cerut bastonul ca sa –l loveasca, la fel, l –am stapanit cat mai mult, pentru ca nu l –au lasat pe Nicu sa ia cuvantul la capul lui Boanta, avea dreptul, preotii l –au acoperit pe Nicu care isi incepuse discursul si, saracul, s –a oprit. Aici nu am inteles, indiferent ce ordin primisera preotii si de la cine si cat s –or fi grabit unii din sobor, erau si ei francmasoni si nu l –au lasat sa spuna cateva cuvinte, era Primul Mare Maestru ale dupa 1989, Doamne cata nedreptate, poate Tu vei face dreapta Judecata pentru toti cei nechibzuiti, slujitori ai diavolului. Aici Nicu l –a banuit pe Iancu ca a dat dispozitie. Dupa voia lui am socotit ca vesnica sa –i fie pomenirea, slavirea si intre noi sa ramana nemuritor – ca un bun si iubitor frate de Adevar si Lumina.

Fie –i tarana usoara,
Bunul Dumnezeu M.•.A.•.A.•.U.•. sa –l aseze in ceata celor drepti si buni.
AMIN !

Dr. Viorel  Danacu,
Mare Maestru Ad Vitam,
Marea Loja Nationala a Romaniei.

Un frate ales, blajin si intelept, inima lui era una si aceeasi cu a oricarui frate, a oricarui roman, al carui tic –tac rasuna ca un gong in Templul sufletului sau, impodobit cu pretioase perle, nestemate, scene din viata lui cu fapte bune, cu cuprindere mare a stiintelor, un initiat format, care a contribuit continuu la Marea Opera a Marii Creatii a Universului dupa toate legile fizice si ale naturii caruia sunt supuse om , animal si planta.
George Munteanu a fost prezent in viata masonica, intens, a fost si Mare Maestru de Onoare, participa la multe tinute ale R.•.L.•. Atheneum din Or .•. Bucuresti. Avea mintea limpede si romaneasca si niciodata nu i –a impilat pe frati.  Intotdeauna avea cuvant bun si drept, nu s –a antrenat in niciunul din jocurile murdare ale unor frati. Multi nu l –au luat in seama, altii l –au luat in deradere, vai ce pacat ! Dar el tot drept, vertical a ramas, una din coloanele indestructibile ale Marelui Templu al Umanitatii – pe care se sprijina intreaga umanitate. El si azi este fundament, caramida de temelie la marea Piramida a Francmasoneriei romane de dupa 1989.
Ramane ca noi toti sa –l avem viu in inimile noastre, sa stim ca exista, vede, aude tot, veghiind la marea opera de regenerare a francmasoneriei romane.
Tot timpul vorbea cu Nicu, ii zicea – «  Ce –am facut, unde am ajuns, unde au adus astia masoneria ? » Nu –i venea sa creada, era revoltat, dar din pacate fortele raului au invins, el ramanand fidel constiintei, Dreptatii si Adevarului
M.•.A.•.A.•.U.• sa –l aiba aproape si sa –l aseze in lumea celor drepti si luminati.

Dr. Viorel  Danacu,
Mare Maestru Ad Vitam,
Marea Loja Nationala a Romaniei.

In 2001, intr –o zi de sfarsit de primavara, impreuna cu fratele Nicu Filip, am fost intr –o vizita la fratele Costica Barbulescu, acasa.
Ne –au raspuns sotia si fiica, care il stiau bine pe Nicu, care gentil ca intotdeauna, le –a dat cate un buchet de flori, am fost poftiti in casa, intr –o sufragerie destul de mare, cu pereti inalti, cu un mobilier vechi si nobil, 2 fotolii, o soba, iar intr –un colt un televizor vechi, cu un scaun langa el.
Astept cu Nicu cam 8 -10 minute, timp in care dintr –o camera alaturata apare fratele Barbulescu sprijinindu –se de sotie, ca un munte de om, care nu vedea deloc si auzea foarte greu, a luat loc pe un fotoliu, langa el Nicu si apoi eu. Imi amintesc ca au vorbit de –ale sanatatii, de –ale batranetii ca nu se vasusera de ceva timp, era un om perfect lucid, cu o coerenta si o ratiune rar intalnite. Vorbea despre prezent dintr –un trecut care parea a fi fost mai prezent decat momentul discutiei, incredibil, un loc foarte luminat si unde simteai ca ai trecut intr –un alt plan, dincolo  unde nu mai exista nici soba, nici televizor, adica catre izvoare, catre acel loc sacru, unde puritatea, sfintenia te cuprindeau pana –n madulare.
Doamne, rar am trait astfel de clipe. Barbulescu, fratele Costica, vorbea cu un ton patrunzator, mi –amintesc la un Convent, la Hotel Bucuresti, era in primul rand, avea o palarie mare, a vorbit de jos dar l –au auzit toti, nu i –a trebuit microfon, nimic. Cuvintele lui erau doar simple mesaje, el era doar mesagerul, aveau mult adevar si ratiune, astfel ca nimeni nu avea decat supunere si ascultare.
Au fost multe momente frumoase, apoi a vrut sa asculte le televizor, l –a dat la maxim, a luat loc. L –am dus eu cu Nicu de brate, la scaun si cu urechea aproape lipita de televizor asculta stirile. Nu mai spun, comentariile lui erau extraordinare.
Dupa cateva ceasuri ne –am despartit, imbratisandu-ne. Nicu ma prinde de brat, si el foarte batran – 90 de ani  si –mi spune cu voce tare : “Hai  Viorel sa mergem, ca nu stie cu cine a vorbit, nu a mai recunoscut vocea, nu stie ca sunt eu » – atunci am plecat si parca in urma nu a ramas decat camera de mijloc a durerilor si suferintelor, a iubirii dintre frati, cunoscuti si necunoscuti prin nevedere – un infinit al Coloanei lui Brancusi dintre cer si pamant, dintre om si frate, dintre sacru, om si Dumnezeu.
A mai trecut ceva, putin timp – si am mers in aceeasi camera de mijloc, in camera lui unde si –a dat ultima suflare, unde cativa frati, cu Nicu  au facut un ritual specific langa el asezat in pat, inainte de a fi asezat in sicriu. Intr –un lant al Unirii am zis cu totii : « Suferin, suferim, suferim dar speram.. »
In viitor am sa continui ce am invatat eu de la Costica Barbulescu.

Am zis,
Dr. Viorel Danacu,
Mare Maestru Ad Vitam al
Marii Loji Nationale a Romaniei